Marți, 23.07/10.07 2024 a avut loc înmormântarea întâistătorului bisericii noastre, IPS Arhiepiscop și Mitropolit Demosten Ioniță. De dimineață s-a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Mănăstirea Brădățel, prezidată de PS Episcop Teodosie Brașoveanul, unde de asemenea a participat întreg Sfântul Sinod, alături de un sobor numeros de preoți, diaconi și psalți ai Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.

După săvârșirea Sfintei Liturghii, a avut loc un trisaghion lângă sicriul IPS Mitropolit, după care, slujitorii și credincioșii au ieșit în incinta locașului de cult unde a avut loc slujba înmormântării. În cuvântul de învățătură al PS Episcop Dionisie Gălățeanul, acesta a adus în atenția auditoriului câteva repere importante din viața Mitropolitului Demosten, o viață presărată de valuri  grele, dar în a cărui cârmă a fost tot timpul Însuși Stăpânul Hristos. 

„Închisă e acum gura care grăise îndrăzneț și drept și de pe a căror buze au zburat multe valuri de cuvinte cu har pentru zidirea sufletească a fraților. Plecat-au sfaturile unei minți care viețuia cu adevarat în Dumnezeu„(Sf. Ierarh Vasile cel Mare, Epistola 29). Cuvintele noastre sunt de prisos, căci suntem profund îndurerați din cauza acestei pierderi uriașe, dar trebuie să ne îmbărbătăm respectând îndemnul Apostolului Pavel: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.„(I Tesaloniceni 4,13).

Biserica, de-a lungul istoriei sale, a trecut de nenumărate ori prin astfel de întămplări și slavă Domnului au fost consemnate și transmise mai departe spre întărirea creștinilor. Așadar, încheiem acest articol cu fragmente din Epistola 28 a Sf. Vasile cel Mare către Biserica din Neocezareea, care este de fapt un cuvânt înduioșător pentru aceștia la pierderea episcopului lor, Musonios, cuvânt ce este la fel de actual și în contextul nostru: „...Desigur că n-aș putea cuprinde într-o singură epistolă minunatele calități ale răposatului, a cărui pierdere ireparabilă a dat peste noi, iar pe de altă parte, nu găsesc momentul potrivit să înșir multele lui realizări, întrucât acum sufletele noastre sunt copleșite de durere. Căci care din faptele lui au putut fi de valoare atât de mică încât să o fi scăpat din memorie sau care să fi putut fi trecută cu vederea? Nu le putem numi pe toate și deodată, iar dacă am aminti pe câteva numai, am greși față de adevăr.

A plecat dintre noi un om care și-a întrecut în chip izbitor contemporanii prin toate bunele sale însușiri: bastion al patriei, podoabă a bisericilor, «stâlp și întărire a adevărului»(I Tim. 3, 15) , temei al credinței în Hristos, siguranță pentru ai săi, luptător neînfricat împotriva dușmanilor, paznic al așezămintelor părinteșți, dușman al inovațiilor, exprimând prin înfățișarea sa vechiul chip al Bisericii și modelând, parcă după o icoană sfântă, vechea rânduială a Bisericii în așa măsură încât cei care au trăit cu el să creadă că au trăit împreună cu părinții de mai bine de acum 200 de ani, care străluceau pe atunci că niște luceferi. Astfel, acest om n-a suferit nici dacă ar fi venit de la el și nici de la alții vreo născocire nouă în problemele credinței, ci, după cuvântul binecuvântat al lui Moise, a știut să scoată din adâncul inimii sale comoara cea mai bună, înfățișându-ne «vechiul ca nou și noul că vechi»(Lev. 26, 10).

În întrunirile cu cei de aceeași chemare nu s-a socotit vrednic de locul cel dintâi după vârstă, în schimb îi întrecea pe toți prin bătrânețea înțelepciunii sale, unde cu toții apreciau că el era pe locul cel dintâi. Nimeni nu va pune în discuție la ce folosea această comportare a lui, dacă va arunca privirile spre voi. Căci, într-adevăr, voi sunteți singurii din câți cunosc sau dintre foarte puținii care, în mijlocul unei astfel de furtuni și al unui astfel de uragan, ați dus viața liniștită tocmai datorită direcției sănătoase date de acest înțelept cârmaci. Voi n-ați fost atinși nici de amețeala furtunilor eretice, în stare să aducă ușor catastrofă și naufragierea sufletelor care ușor își pierd cumpătul. Și dă Doamne ca aceșți creștini să nu fie niciodată atinși, căci Tu ai fost Cel ce ai dat de mult robului tău Grigorie (Taumaturgul, n.tr.), cel care de la început a pus bazele acestei Biserici, darul unei linișți atât de îndelungate! Și aceasta să nu vă părăsească nici în vremurile de astăzi și să nu plângeți ori să lăsați pradă durerii această tradiție, dând astfel prilej dușmanilor, care vă pândesc, să-și împlinească scopul. Iar dacă suntem oricum nevoiți acum să plângem — fapt pe care nu-l recomand, pentru ca să nu ne asemănăm prin aceasta celor ce n-au nădejde(I. Tes. 4 13)—, dacă credeți de bine, atunci adunându-vă parcă într-un cor funebru, sub bagheta noului vostru conducător, plângeți fără bocete, armonios, împreună cu el, cele întâmplate…

Poate că-mi veți da dreptate că pentru el timpul va aduce cu sine un spor de simpatie și un adaos de iubire, în loc să fie prilej de scârbă și veți simți astfel și mai mult golul lăsat, convingându-vă înșivă, cu cât veți gusta mai mult din binefacerile pe care le-a lăsat el, că pentru oamenii credincioși până și umbra unui simplu muritor își are vrednicia ei.

Și ar fi de dorit ca să fie chiar mulți dintre voi care nutresc această părere, căci eu nu spun că trebuie să disprețuim pe om, ci vă dau sfat chiar să deplângeți pe răposat, dar după cuviință. Așa încât din tot ceea ce s-ar putea spune despre doliul omenesc, nimic nu-mi scapă…

Sărmana cetate, Neocezareea, care de atâtea ori ai fost încercată de tot felul de calamități, dar care niciodată n-ai fost ca acum atât de păgubită până în măduvă! Acum ți s-a veștejit cea mai falnică podoabă: Biserica a amuțit, adunările sunt în doliu, sfântul sinod își deplânge căpetenia, tainicele cuvinte ale Scripturii își așteaptă exegetul, copiii pe părintele lor, bătrânii pe cel de o vârstă cu ei, marii dregători pe conducătorul lor, poporul pe întâistătătorul, cei nevoiași pe hrănitorul lor, toți îl cheamă cu cele mai dragi nume și fiecare-și exprimă în durerea proprie regretul lui personal.

Dar cum de se lasă răpit cuvântul meu de duioșia lacrimilor? Oare n-ar fi mai bine să ne înțelegem și să ne recâștigăm stăpânirea de sine? Să nu privim mai bine spre Părintele nostru al tuturora, Care după ce a îngăduit fiecăruia dintre sfinții Săi să-și slujească propria generație, i-a rechemat la Sine pe fiecare la timpul potrivit? Acum ar fi momentul să vă aduceți aminte de vorbele pe care vi le adresa, când în cadrul slujbelor nu înceta să vă facă atenți: «păziți-vă de câini! Păziți-vă de lucrătorii cei răi, căci sunt mulți câini»(Filip. 3, 2). Și ce zic câini? Mai mult decât atât sunt «lupi răpitori»(Fapte 20, 29), care-și ascund viclenia sub blană de oaie, sfâșiind turma lui Hristos de pretutindeni. Să ne ferim, dar, de ei, punându-ne sub paza unui păstor treaz!…De aceea să nu ne pierdem nădejdea că nu vom mai primi păstori! Domnul Își cunoaște pe ai Săi și ne poate da pe unii la care nici nu ne așteptăm.

Voiam de mult să pun capăt cuvântului meu, dar durerea inimii nu mi-a îngăduit-o. Vă conjur, deci, în numele Părinților, al dreptei credințe și în numele răposatului, să vă înălțați sufletește. Fiecare să facă din ceea ce-i strădanie generală problema sa personală și să fie încredințat că participă el cel dintâi la succesul ori la eșecul de obște. Nu faceți cum fac mulți din cei ce lasă în seama vecinului grija de interesele comunității, pentru că pe urmă, din pricina că n-a dat aproape nici o însemnătate lucrurilor importante, să ajungeți,  fără nici o îndoială, uneltele propriei voastre nenorociri din pricina neglijenței voastre.”