Mănăstirii „Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul"
Pagina oficială a Mănăstirii

Comunicat al PS Episcop Sofronie Suceveanul despre RTOC
mai 8, 2023
Înălțarea Sfintei Cruci – Fălticeni, 2023
septembrie 28, 2023
Arata tot

Din suflet de păstor, pentru sufletele credincioșilor

Drept aceea, luați aminte de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-au pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care o au câștigat cu sângele său. Că eu știu aceasta, că după ducerea mea vor intra lupi grei întru voi, care nu vor cruța turma. Și dintru voi înși-vă se vor scula bărbați, grăind îndărătnicii, ca să tragă pe ucenici după dânșii. Pentru aceea, priveghiați, aducându-vă aminte că trei ani, noaptea și ziua, n-am încetat cu lacrimi învățând pe fiecare din voi.” (Fapte 20:28-31).

Cuvântul de mai sus este rostit de Sfântul Apostol Pavel, către episcopii Efesului. Acesta a fost ultimul său cuvânt către dânșii, după cum însuși le-a spus: „… merg la Ierusalim, neștiind cele ce mi se vor întâmpla întru el. Și acum, iată, eu știu că nu veți mai vedea fața mea voi toți, pe la care am trecut, provăduind Împărăția lui Dumnezeu.” (Fapte 20:22;25). Și întradevăr, efesenii nu au mai văzut fața Sfântului Apostol Pavel, deoarece a fost prins în Ierusalim, apoi dus la Roma și martirizat pentru mărturisirea lui Iisus Hristos. Dar vedem cu câtă grijă părintească îi avertizează pe episcopi de ispitele și smintelile ce vor veni. Și nu s-a îngrijit apostolul de ispitele și prigonirile venite din partea păgânilor, deoarece acelea nu aveau puterea de a pierde turma lui Hristos, ci dimpotrivă, îi făceau mărturisitori și mucenici. Lucrul de care s-a îngrijit Apostolul Pavel cel mai mult, înainte de martiriul său, a fost tulburarea și ispitele cele ce vor veni de la „lupii grei”, care vor intra în turmă și nu o vor cruța. Acești lupi sunt numiți „grei” de către apostol, deoarece au o viclenie foarte mare și pot înșela pe mulți. Iar viclenia lor constă în faptul că ei petrec în turmă, ca și cum ar fi oi ale lui Hristos. Aceștia stau în turmă, dar fac lucrul vrăjmașului, căutând să fure oile din turma lui Hristos.

Dar cui adresează apostolul aceste cuvinte? Dacă vom citi tot acest capitol, vom observa că aceste cuvinte sunt adresate episcopilor. Și îi îndeamnă să păstorească cu grijă turma, pentru ca „lupii grei” să nu smintească oile lui Hristos. Acest cuvânt s-a împlinit și atunci, dar se împlinește și în prezent. Hristos a spus: „Și alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea mi se cade a le aduce…” (Ioan 10:16). Acest cuvânt s-a împlinit prin Sfinții Apostoli, care la porunca lui Hristos, au mers la propovăduire și au adus oile în staulul Său, care este Biserica cea adevărată. Dar acesta s-a făcut cu multă trudă, așa cum ne arată apostolul: „De la iudei de cinci ori câte patruzeci fără una (lovituri n.e.) am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroșcat, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte și o zi întru adânc am petrecut. În călătorii de multe ori, în primejdii în râuri, în primejdii de către tâlhari, în primejdii de către rudenii, în primejdii de către păgâni, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii în mare, în primejdii între frații cei mincinoși. Întru osteneală și supărare, în privegreri de multe ori, în foame și în sete, în posturi adeseori, în frig și în golătate.” (II Corinteni 11:24-27). Iată câte osteneli! Doar citindu-le te inspăimânți! Și pentru ce toate acestea? Ca să aducă oile cele rătăcite, în turma lui Hristos. Cum să nu se îngrijească apostolul de aceste oi? Știind câte osteneli și chinuri a răbdat pentru a aduce aceste oi în turma lui Hristos, s-a îngrijit ca ele să rămână în pace și să nu fie smintite de „lupii grei”. Dar el știa că va fi martirizat și de aceea a predat episcopilor această grijă, iar de la episcop la episcop, din generație în generație, această grijă ni s-a transmis și nouă, episcopilor de azi.

Avem și noi un „apostol” contemporan, în persoana Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul. Îl numesc „apostol” deoarece și acesta, ca și Sfinții Apostoli, s-a ostenit mult și a suferit multe chinuri, pentru ca oile lui Hristos să rămână în staul Său. Este greu de descris sau de imaginat chinurile și ostenelile Sfântului Glicherie. Ce putem face noi, este să ne îngrijim ca aceste osteneli să nu fie în zadar, ci să rodească mereu. Datorită ostenelilor Sfântului Glicherie și a celorlalți care s-au ostenit alături de el, am rămas în Biserica Dreptslăvitoare, care este Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România. Este o mare realizare și un mare dar de la Dumnezeu, să fim membri ai Bisericii Dreptslăvitoare, să avem episcopii noștri dreptslăvitori, mănăstirile, schiturile, preoții, călugării, precum și mulțimea credincioșilor. Suntem într-o Biserică bine organizată (chiar dacă mai sunt unele lucruri de organizat). Avem unde să ne rugăm, avem unde să facem slujbele bisericești. Avem clericii care ne unesc cu Hristos prin Sfintele Taine ale Bisericii. Cu alte cuvinte, avem toate cele necesare pentru a călători cu bine pe calea ce duce la Împărăția Cerurilor. Aceasta este moștenirea lăsată nouă de Hristos, prin lupta și ostenelile Sfântului Glicherie. Și nu este puțin lucru să avem toate acestea!

La fel ca Sfântul Apostol Pavel, și Sfântul Glicherie s-a îngrijit de smintelile aduse de „lupii grei”. De aceea, ne-a dat de grijă să păstrăm predaniile sfinților și să rămânem în dragoste și unire. Deocamdată nu ni se cere să ne vărsăm sângele pentru adevărul de credință, căci Dumnezeu încă ne mai binecuvintează cu pace. Dar oare ce facem noi în această vreme de pace? Pe timpul prigoanei comuniste, părinții noștri doreau pacea și libertatea Bisericii, pentru a-și putea manifesta credința și a-și vedea în liniște de mântuirea sufletului. Și iată că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea, dăruindu-ne pace și libertate Bisericii. Mulți dintre părinții noștri au murit în necazuri și suspine, înainte de a vedea libertatea Bisericii. Dar noi, care ne bucurăm de această libertate, oare știm să o prețuim? Cu durere profundă observăm că nu toată lumea dorește pacea și unitatea. Ne-a dăruit Dumnezeu pace, iar noi ne facem singuri război. Oare nu ne ajunge războiul cel duhovnicesc pe care îl ducem cu duhurile răutății? Ne dorim război și între noi? Ne spune Sfântul Apostol Pavel că „Nu ne este nouă lupta împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor și a domniilor, a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutății întru cele cerești.” (Efeseni 6:12). Iată ce frumos ne învață apostolul! Lupta noastră, a creștinilor, nu este cu semenii noștri cei purtători de trup. Lupta noastră este împotriva stăpânitorilor întunericului și a duhurilor răutății, care vor să ne răpească din staulul lui Hristos.
Dacă ne facem un proces de conștiință, ce observăm? Împotriva cui luptăm noi? Suntem fii ai Bisericii Ortodoxe adevărate, dar ne răzvrătim unul împotriva altuia, cei mici împotriva celor mai mari, fiii împotriva părinților (trupești și duhovnicești) și învățăceii împotriva învățătorilor. Oare aceasta este lupta noastră? Așa ne învață Evanghelia? Iată ce ne spune Hristos: „… tot cel ce se mânie asupra fratelui său, în deșert, vinovat va fi judecății” (Matei 5:20). Și cine sunt frații noștri? Dacă avem același Tată în ceruri, înseamnă că toți suntem frați, pe pământ. Oare ce vom răspunde la judecată? De ce luăm armele celui rău și luptăm unul împotriva celuilalt? Avem la dispoziție armele lui Dumnezeu, cu care putem duce lupta cea bună, împotriva duhurilor răutății, iar nu împotriva semenilor noștri. Și dacă ne întrebăm care sunt armele lui Dumnezeu, ne răspunde Apostolul Pavel așa: „Pentru aceea luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, și toate isprăvindu-le să stați. Stați drept aceea, încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul și îmbrăcându-vă cu zaua dreptății. Și încălțându-vă picioarele voastre întru gătirea evangheliei păcii. Peste toate luând pavăza credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile vicleanului cele aprinse. Și coiful mântuirii luați și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 5: 13-17).

Oare am luat noi armele acestea? Dacă am fi conștienți de războiul crunt pe care îl avem de dus cu duhurile răutății, nu am mai lupta unul împotriva celuilalt. Este un război crunt și nu putem birui în acest război, decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Ca ajutor, Dumnezeu ne-a pus la dispoziție armele despre care ne spune Apostolul Pavel. Dacă vom cerceta tâlcuirile Sfinților Părinți la pasajul de mai sus, vom înțelege ce război avem de dus și cum putem birui cu armele lui Dumnezeu. Ce Dumnezeu bun avem! Pentru că am fost biruiți odată de cel rău și scoși afară din rai, de data aceasta ne-a dăruit Dumnezeu armele Sale, ca folosinde-ne de ele, să nu mai fim biruiți, ci să biruim.

Pe lângă războiul personal pe care îl avem fiecare de dus cu duhurile răutății, a ridicat vicleanul și un război la nivel de Biserică, voind să tulbure, să smintească, să dezbine și să ducă la pierzare oile din turma lui Hristos. A găsit vrăjmașul persoanele prin care să facă aceasta, adică cei despre care ne-a spus Sfântul Apostol Pavel: „se vor scula bărbați, grăind îndărătnicii”. Pe acești bărbați, apostolul i-a numit „lupi grei”. S-au sculat acum acești lupi grei și au început, așa cum zice apostolul, să grăiască îndărătnicii, voind să smintească și să amăgească pe credincioșii Bisericii noastre. Astfel, au început să semene neghina smintelii, a minciunii și a deznădejdii, spunând că Biserica noastră nu este mântuitoare, deoarece se află în erezie. Și nu s-au oprit aici, ci au îndrăznit a se atinge și de cinstea înaintașilor noștri și chiar de sfințenia Sfântului Ierarh Glicherie. Întradevăr pare un război greu de dus, mai ales pentru cei neînarmați.
Cei ce sunt deja înarmați cu armele lui Dumnezeu, socotesc întru nimic acest război. Aceste îndărătnicii grăite de „lupii grei” sunt doar niște meșteșugiri ale vrăjmașului, așa cum de spune apostolul: „Îmbrăcați-vă în toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva tuturor meșteșugirilor diavolului.„ (Efeseni 6:11). Iată că cei care sunt înarmați, au puterea de a sta împotriva acestor meșteșugiri. Dar cei neînarmați nu cunosc că acestea sunt doar niște meșteșugiri ale diavolului. Astfel, ei încep să se amăgească și să creadă acestor meșteșugiri. De aici încolo ei se găsesc într-un război cu cel viclean. Diavolul nu poate să aducă război omului, decât atunci când omul se lasă înșelat de aceste meșteșugiri. A găsit cel viclean și meșteșugirea, dar și oamenii prin care să o pună în practică. De aceea, e momentul să ascultăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, să luăm armele lui Dumnezeu și să stăm împotriva acestor „bărbați care grăiesc îndărătnicii”.
Întradevăr, mare îndărătnicie este să spui despre Biserica noastră că este în erezie și că nu ne găsim mântuirea în sânul ei. De aceea, vom lua armele lui Dumnezeu și vom sta împotriva acestei îndărătnicii. Suntem ostași ai lui Hristos, iar Apostolul Pavel este cel ce ne face cunoscute aceste arme ale lui Dumnezeu:

Stați drept aceea
Aici, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, îndemnul de a sta înseamnă că fiecare ostaș al lui Hristos are obligația de a sta în rânduiala sa și de a nu căuta la cele ce sunt peste statutul său. Și întradevăr vedem că în zilele noastre, multe tulburări apar atunci când nu se respectă acest cuvânt, adică nu stăm fiecare în rânduiala noastră. Astfel, fiii se cred mai deștepti decât părinții lor, fiii duhovnicești se cred mai capabili decât părinții duhovnicești iar credincioșii se cred mai capabili decât clericii. De asemenea, când vine vorba de lucrat în Biserică, mulți dintre credincioși sau chiar dintre clerici, se cred mai înzestrați decât episcopul lor sau decât Sfântul Sinod. de aici apar tulburările și dezordinea în sânul Bisericii. Ca episcop și păstor duhovnicesc, vă spun aceasta: Cât de înzestrat ai fi, cât de capabil ai fi (sau cât ți se pare că ești), dar dacă nu stai în rânduaiala ta, nu ajuți cu nimic Biserica, ci mai multă tulburare faci. Oare dacă ești atât de înzestrat, de ce nu te-a ales Dumnezeu să fii în rânduială de păstor? Oare nu știe Dumnezeu pe cine să aleagă? Este sigur că nu ți-ar fi fost nici ție de folos și nici Bisericii. Și dacă nu te-a pus Dumnezeu în această rânduială, pentru ce te faci învățător și judecător al celor ce sunt aleși de Dumnezeu? Iată că te învață Sfântul Apostol Pavel să stai în rânduiala ta. Și tot acest apostol te mustră zicând: „Tu cine ești, care judeci pe sluga străină?” (Romani 14:4). Iată că nu îți este îngăduit să judeci nici măcar pe un simplu credincios, cu atât mai mult nu îți este îngăduit să judeci episcopul sau lucrarea acestuia.
Tot Apostolul Pavel ne arată că nici așa-zisele intenții bune nu pot fi aduse ca scuze, în cazul în care judeci, deoarece numai lui Dumnezeu îi este în putere să facă acest lucru. De asemenea, Dumnezeu a dat această putere și Sfinților Apostoli, atunci când a spus: „…veți ședea și voi pe douăsprezece scaune, judecând pe cele douăsprezece seminții ale lui Israil” (Matei 19:28). Această putere de a judeca pe care au primit-o Sfinții Apostoli, au transmis-o și episcopilor. Dar nu trebuie să înțelegem că apostolii și episcopii vor decide pentru oameni dacă vor merge în Împărăția lui Dumnezeu sau în chinurile veșnice. Judecata aceasta este doar a lui Hristos, așa cum singur ne spune: „toată judecata o au dat Fiului” (Ioan 5:22). Dar dacă această judecată este a lui Hristos, atunci pe cine și ce vor judeca apostolii și episcopii? Apostolii vor judeca necredința evreilor (cele doisprezece seminții ale lui Israil) cei ce nu au crezut în propovăduirea lor și în cuvintele Mântuitorului. Iar episcopii judecă cele ce țin de Biserica Luptătoare de pe pământ. De asemenea, ei mai judecă și cele duhovnicești ale oamenilor, la taina pocăinței, prin puterea duhovniciei. Episcopii au dat această putere a duhovniciei și preoților, pentru a lucra cele duhovnicești în acord cu episcopul, iar nu pentru a intra în contradicție sau pentru a judeca lucrarea episcopului.
Iată cât noian de învățătură tragem din îndemnul apostolului: „stați drept aceea”. Dacă vrem să fim adevărate slugi ale lui Hristos, să primim acest îndemn și să stăm fiecare în rânduiala noastră, făcându-ne datoria conform cu rânduiala și fără să ne ridicăm mai presus. Să lăsăm lui Dumnezeu judecata, căci nu ni s-a dat nouă să judecăm nici pe cel mic, nici pe cel mare, nici pe credincios, nici pe necredincios, nici pe drept, nici pe păcătos. Și poate că la o analiză superficială, nu ne simțim vinovați de cele zise mai sus, dar dacă dăm timpul înapoi și ne analizăm în mod sincer, oare ce ne spune conștiința? Am judecat sau nu am judecat? Am luat locul de judecător al lui Hristos, sau nu? Am stat în rânduiala noastră, sau ne-am ridicat mai sus? Ne-am socotit mai presus de episcop? Sau de Sfântul Sinod? Sau chiar de Hristos?

Pe lângă îndemnul apostolului care ne învață să stăm (în rânduiala noastră) mai este un îndemn pe care îl auzim la Sfânta Liturghie: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” Dar oare luăm noi aminte? Acest îndemn nu ne este adresat doar pentru a-l respecta în timpul Sfintei Liturghii, ci în toată viața noastră. Căci nu numai la biserică este de față Hristos, ci toată viața noastră este dată lui Hristos „toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Iată că în fiecare clipă din viața noastră, trebuie să ne vedem că stăm înaintea lui Hristos. Dacă ne-am vedea cu ochii cei duhovnicești pururea înaintea lui Hristos, oare am mai avea curaj să judecăm pe cei mici sau pe cei mari? Oare am mai îndrăzni să ne ridicăm mai presus de rânduiala noastră?

Și dacă cele zise mai sus, nu sunt de ajuns pentru a înțelege, voi aminti pe scurt de rugăciunea pe care suntem datori să o facem neîncetat, după cum zice apostolul: „Neîncetat vă rugați” (Tesaloniceni 5:17). Oare cum ne putem ruga neîncetat? Învățătorii bisericești și dascălii rugăciunii ne învață că rugăciune nu este o „poezie” pe care o recităm, ci o stare a sufletului. Mai exact, este starea noastră înaintea lui Dumnezeu, cu conștiința de păcătoșenie. În rugăciune, suntem niște păcătoși care stăm în fața Judecătorului, așteptând sentința. Și dacă apostolul ne învață să ne rugăm neîncetat, înțelegem că în fiecare clipă din viața noastră, trebuie să ne vedem în fața lui Dumnezeu, așteptând sentința pentru păcatele noastre. Să încercăm măcar pentru un minut să ne vedem în fața Judecătorului, așteptând sentința. Oare mai îndrăznim să judecăm pe alții? Oare mai dorim să ne ridicăm mai presus de rânduiala noastră? Oare ne mai interesează de lucrarea episcopului, dacă este bună sau rea? Sigur că nu! Acum, să ne dăm seama că această stare trebuie să o avem în fiecare clipă din viața noastră.
Haideți acum să vedem care sunt armele lui Dumnezeu, cu care putem birui meșteșugirile vrăjmașului:

Încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul
Dacă ne vom încinge cu adevărul, vom avea încredere în moștenirea lăsată nouă de Sfântul Glicherie și nu vom putea fi amăgiți de acești meșteșugăreți, care ne spun că suntem în erezie.

Îmbrăcându-vă cu zaua dreptății
Haideți să ne îmbrăcăm cu această za (armură) a dreptății și să ne întrebăm: Oare este drept să ascultăm bârfele vrăjmașului care prin „aleșii săi” caută să ne smintească și să ne dezbine? Oare nu este cu dreptate să ascultăm de episcopii cei ce ne spun că Biserica noastră este dreptslăvitoare?

Și încălțându-vă picioarele voastre întru gătirea evangheliei păcii
Iată ce armă puternică ne dăruiește Dumnezeu: evanghelia păcii. Picioarele simbolizează călătoria prin această viață. Dacă le vom încălța cu evanghelia, vom călători toată viața după cum ne învață Hristos în evanghelie. Dar evanghelia o auzim la biserică, iar nu la cei ce necinstesc Biserica și pe slujitorii ei. Aceia ne dau război, iar evanghelia ne dă pacea lăuntrică.

Peste toate luând pavăza credinței
Ne spune Sfântul Teofilact al Bulgariei că doar credința în Dumnezeu este adevărata pavăză care păzește și acoperă sufletul, iar înțelepciunea cea părută și mincinoasele cugetări ale oamenilor nu păzesc sufletele, ci le amăgesc și le doboară. Ce bine se potrivesc aceste cuvinte pentru vremea de acum! Acum se va vedea credința fiecăruia. Se va vedea cine crede în Dumnezeu și în cuvântul Său, propovăduit în Biserică. Dar se va vedea și cine crede în cei ce grăiesc hule asupra Bisericii lui Hristos și a slujitorilor ei. Aceste hule, cum că Biserica noastră ar fi în erezie, sunt săgețile vrăjmașului cele aprinse. Sunt aprinse și au aprins mintea celor slabi cu focul îndoielii. Dar trebuie să ne bucurăm, auzindu-l pe Apostolul Pavel, care ne spune că aceste săgeți le putem stinge cu pavăza credinței.

Și coiful mântuirii luați
Coiful mântuirii reprezintă nădejdea în Dumnezeu, Cel ce ne mântuiește pe noi. Dar această nădejde ne-o dă Biserica, ceea ce ne unește cu Hristos. Nicidecum nu va veni această nădejde de la cei ce tulbură și dezbină credincioșii.

Și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu
Armele enumerate până acum, au darul de a ne apăra de vrăjmași, dar iată că ne dă Dumnezeu și o armă cu care putem ataca și birui. Ne spune tot Apostolul Pavel că „cuvântul lui Dumnezeu este viu, lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două ascuțișuri„ (Evrei 4:12). Sfântul Teofilact ne spune că cel ce are această sabie este nebiruit de demoni, de patimi și de oamenii cei necredincioși. Iată ce armă puternică este cuvântul lui Dumnezeu! Dar cuvântul lui Dumnezeu nu îl auzim la cei ce tulbură și dezbină, semănând neghină, ci îl auzim în Biserică. Drept aceea, să nu mai ascultăm cuvintele meșteșugărețe ale acestor vrăjmași ai Bisericii, ci să ascultăm și să credem în cuvântul lui Dumnezeu, grăit în Biserică.
Cele spuse până aici ar trebui să fie lămuritoare pentru toți cei ce voiesc să urmeze lui Hristos cu inimă curată. Dar poate că sunt unii care, deși au inimă curată, totuși s-au înșelat și au căzut în cursele vrăjmașului. Aici trebuie să ne aducem aminte de părinții filocalici care ne spun că cea mai mare virtute este puterea de a deosebi lucrurile sau dreapta socoteală. Aceasta este între celelalte virtuți ca o cetate înaltă și împărătească. Sfântul Antonie ne spune așa: „Știu pe mulți care și-au topit trupul cu postul și privegherea, și au petrecut prin pustietăți, iar cu sărăcia atâta s-au nevoit, încât nici hrana cea de toate zilele nu-și mai lăsau pe seama lor; și la atâta milostenie s-au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate câte sunt pe lume ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut din virtute și s-au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceștia să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, după înțelegerea și părerea mea, decât că n-au avut darul deosebirii. Căci acesta învată pe om să se păzească de ceea ce întrece măsura în amândouă părțile și să meargă pe calea împărărătească. El nu lasă pe monah (sau pe mirean n.e.) să fie furat, prin înfrânarea peste măsură, de cele de-a dreapta, dar nici să fie tras, prin nepăsare și moleșire, de cele de-a stânga. Darul acesta de discernământ este un fel de ochi și luminător al sufletului…” (Filocalia I).

Acest cuvânt ar trebui să fie destul ca să ne dăm seama, cât de ușor putem cădea în înșelare. De aceea, să nu ne bazăm pe faptele noastre cele bune (sau care ni se par bune) ci toată nădejdea să ne fie spre Dumnezeu. Și acum mă întreb: Oare cine ne va feri pe noi de înșelare? De înșelare ne ferește cuvântul lui Dumnezeu pe care îl auzim în Biserică. Cele pe care le auzim la bârfitorii cei din mediul online, duc sufletul nostru spre înșelare. Să lăsăm deci pe acești bârfitori și să alergăm la mama noastră, care este Biserica ceea ce ne hrănește cu laptele credinței și învățăturii lui Hristos.
După cele zise, poate sunt unii care se întreabă de ce totuși am publicat acest material în online, dacă sunt împotriva informării din acest spațiu. Vă voi spune de ce: Această decizie a mea de a publica online acest material, se bazează pe o decizie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Citim în viața sfântului că slujea Sfânta Liturghie într-o zi de sărbătoare. Iar o mare parte dintre creștini, în loc să participe la slujbă, au mers la hipodrom, să se desfăteze cu alergarea cailor și alte jocuri ce se făceau acolo. Atunci Sfântul Ioan a mers în acel loc străin de Dumnezeu și i-a certat pe credincioși, îndemnându-i să lase hipodromul și să meargă la biserică. Acest lucru îl fac și eu acum. Apar în mediul online, publicând acest material și îndemnând credincioșii să lase internetul și pe cei care „propovăduiesc” aici, pentru a merge la biserică și de acolo să își ia informațiile și învățăturile.

Dragi creștini! Vreau să vă asigur că în Biserica noastră vă veți găsi mântuirea! Trebuie doar să respectați învățătura Bisericii. Nu avem episcopi cu cuget eretic! Sfântul Sinod nu lucrează în ascuns și nici nu are intenția de a părăsi dreapta credință. Nu suntem eretici și nici nu vom fi, atât timp cât Dumnezeu ne va călăuzi pe calea cea bună. Ne dorim din toată inima mântuirea noastră, a credincioșilor noștri și a tuturor pământenilor. Nu îl privatizăm pe Hristos! Hristos nu este al nostru, ci noi suntem ai lui Hristos. Și când spun „noi”, mă refer la toți pământenii, căci toți sunt făcuți de Dumnezeu. De aceea ne rugăm la toate slujbele „pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor”. Nu noi am inventat această ectenie, ci păstorii și înaintașii noștri. Dar când ne rugăm pentru „unirea tuturor”, nu înseamnă că avem în cuget să ne unim cu formațiuni religioase care nu cred drept în Dumnezeu. Rugăciunea noastră este pentru ca Dumnezeu să îi lumineze pe toți și să îi aducă la cunoștința adevăratei credințe.

Rog pe bunul Dumnezeu să dea dar acestui mesaj al meu, pentru a ajunge la inima tuturor celor ce vor citi, pentru a le fi de folos pe calea ce duce la Împărăția lui Dumnezeu, pe care să o dobândească toți cărora li s-a gătit!

Cu inimă caldă de părinte duhovnicesc,
PS EPISCOP
SOFRONIE SUCEVEANUL

Comments are closed.

Show Buttons
Hide Buttons